Sfantul Ioan de Kronstadt: viata, invatatura, minunile
Prezentarea cărții
- AUTOR:
-
13 x 20 cm, 336 p.
Traducere din limba rusă de Boris Buzilă
Părintele Ioan de Kronstadt a dat mărturie prin cuvânt și prin faptă (mai bine zis, prin întreaga sa viață) despre atotcuprinzătoarea, universala însemnătate a preoției și, înainte de toate, despre lucrarea de căpetenie pe care o săvârșește preotul – Taina Sfintei Euharistii. El a fost chemat să descopere și să dovedească o dată în plus că Dumnezeiasca Liturghie – mai exact, Sfânta Taină a Euharistiei, care se săvârșește în cadrul acesteia – este, pe drept cuvânt, izvorul adevăratei vieți creștine, care este viață dumnezeiască, nu numai dreaptă și curată. Nu în zadar tocmai în epoca noastră părintele Ioan a arătat iarăși lumii străvechea cale de temelie, tuturor deschisă, a sfințeniei și a nemincinoasei uniri întru dragoste, pe care se zidește Biserica.
Părintele Ioan ca pedagog • Părintele Ioan despre preoție • Părintele Ioan despre Biserică • Părintele Ioan și viața socială • Părintele Ioan despre rugăciune • Părintele Ioan despre răbdare • Părintele Ioan despre dragostea de aproapele • Părintele Ioan despre împărtășirea cu Dumnezeu
Cuprins:
Din partea autorului
Capitolul 1. De la primii ani ai vieţii la preoţie
Capitolul 2. Început de pastoraţie
Capitolul 3. Părintele Ioan, filantropul
Capitolul 4. Părintele Ioan, pedagogul
Capitolul 5. Fenomene negative în viaţa religioasă a epocii sale. Părintele Ioan despre Liturghie
Capitolul 6. Părintele Ioan, duhovnicul
Capitolul 7. Părintele Ioan în biserică
Capitolul 8. Părintele Ioan despre preoţie
Capitolul 9. Aspecte pozitive ale vieţii religioase a epocii. Părintele Ioan despre cunoaşterea Adevărului
Capitolul 10. Părintele Ioan despre Biserică
Capitolul 11. Părintele Ioan despre Maica Domnului şi despre lumea creată
Capitolul 12. Părintele Ioan despre rău
Capitolul 13. Părintele Ioan şi lupta pentru lumină
Capitolul 14. Părintele Ioan despre rugăciune
Capitolul 15. Părintele Ioan despre pocăinţă, post, răbdare
Capitolul 16. Părintele Ioan despre dragostea de oameni şi despre comunicarea cu Dumnezeu
Capitolul 17. Părintele Ioan şi viaţa socială
Capitolul 18. O zi din viaţa părintelui Ioan
Capitolul 19. Călătoriile părintelui Ioan
Capitolul 20. Păstorul a toată Rusia
Capitolul 21.Despre minuni
Capitolul 22. Puterea rugăciunii părintelui Ioan
Capitolul 23. Rugăciunile făcătoare de minuni ale părintelui Ioan. Încrederea de care se bucurau în popor
Capitolul 24. Dificultăţile din ultimii ani de viaţă ai părintelui Ioan. Moartea şi înmormântarea sa
Postfaţă
Rugăciunile făcătoare de minuni ale părintelui Ioan. Încrederea de care se bucurau în popor
1. În privinţa naturii bolilor, aşa cum am mai spus, suferinzii care au avut parte de cele mai multe vindecări au fost posedaţii, nevăzătorii şi alcoolicii. Vindecarea posedaţilor îi impunea părintelui Ioan o extraordinară tensiune rugătoare şi o imensă stăpânire de sine.
Demonizaţii pot fi recunoscuţi printr-o extremă agitaţie, manifestată îndeosebi în preajma a tot ce înseamnă sacralitate pentru creştini. Atunci încep să înjure, să profereze blasfemii şi cuvinte murdare, să se crispeze, să facă accese de furie, cu spasme şi convulsii. Uneori, făcând aceasta, vădesc o neobişnuită forţă fizică, împotrivindu-se cu disperare celor care vor să-i apropie de vreun obiect sfinţit.
De cele mai multe ori aceşti bolnavi nu ştiu ce spun, iar atunci când îşi recapătă luciditatea îşi dau seama că s-au aflat sub acţiunea unor forţe malefice şi suferă enorm. Când se află în criză li se sluţesc feţele, căpătând o expresie de suferinţă ajunsă la limită, dar şi de repulsie faţă de cei din jur.
Psihiatria contemporană nu-şi propune să studieze cauzele metafizice, colaterale, ale unor asemenea boli, dar, în acelaşi timp insistă tot mai mult pe relaţia dintre bolile psihice şi tulburările nervoase şi starea morală a bolnavului. În special se poate demonstra că trufia, egoismul, egocentrismul se află la baza a numeroase tulburări psihice. Observaţiile şi concluziile ştiinţei contemporane vin în sprijinul explicaţiilor pe care le dă creştinismul multora dintre aceste boli şi îi fac pe oamenii de ştiinţă să le privească cu seriozitate şi să recunoască faptul că ele nu contrazic câtuşi de puţin datele ştiinţei.
2. Era firesc ca părintele Ioan să privească aceste fenomene din perspectiva Evangheliei şi să acţioneze ca atare. În literatura care i-a fost consacrată găsim numeroase mărturii despre vindecări de posedaţi, în urma rugăciunilor făcute de el. Aşa cum am arătat în capitolul precedent, el însuşi s-a referit în mod explicit la asemenea cazuri, care prezentau aceleaşi simptome. Ţinând seama de aceasta ne vom limita la câteva exemple, prezentate pe scurt.
Despre una dintre aceste vindecări, care a avut loc la Sankt-Petersburg, la 14 martie 1902, într-o biserică de pe strada Basseinaia relatează preotul I. Ornatski: „De îndată ce auzea bătând pe undeva clopotul vreunei biserici, tânăra ţărancă Feodosia, dintr-un sat din gubernia Tver, se trântea la pământ, răcnea, se zbătea în convulsii. Nu mergea la biserică, sub diferite pretexte, iar dacă nimerea acolo, începeau să se producă în ea aceleaşi simptome morbide în momentele cele mai importante ale Liturghiei. În cele din urmă, părinţii au decis să ceară ajutorul părintelui Ioan. Au adus-o pe Feodosia în biserica în care slujea părintele Ioan la o Liturghie a darurilor mai înainte sfinţite, când tocmai avea loc împărtăşirea credincioşilor, iar părintele ieşise cu Sfântul Potir în faţa uşilor împărăteşti. Bolnava şi-a închis îndată ochii, a început să scoată strigăte îngrozitoare, s-a schimonosit la faţă, se zbătea, încât de-abia puteau să o ţină trei bărbaţi puternici. Părintele protoiereu (pr. Ioan) a întrerupt împărtăşania, a luat-o de mână pe bolnavă, şi-a aţintit privirea asupra ei, spunându-i cu voce aspră, răsunătoare: „În numele Domnului nostru Iisus Hristos îţi poruncesc, satano, să ieşi afară!” Părintele a repetat aceste cuvinte de trei ori. În biserică se lăsase o tăcere mormântală. Răsuna doar acea poruncă inflexibilă, şi din nou: „Ieşi, ieşi! Ieşi acum, acum!” Totul a durat cam trei minute. Apoi răcnetele au încetat, bolnava, tot cu ochii închişi, respirând greu, s-a lăsat pe mâinile celor ce o ţineau. Părintele Ioan i-a spus de trei ori „Deschide ochii!”. Cu mare greutate bolnava şi-a deschis ochii. Apoi părintele a determinat-o să-şi facă cruce; prima dată s-a închinat cu un vădit efort şi fără chef, apoi în mod liber. Părintele Ioan a întrebat-o: „Cum te cheamă?”. „Feodosia”, a răspuns bolnava. „Mai fă-ţi cruce o dată!” De astă dată Feodosia s-a închinat absolut liber. „Daţi-i drumul, a spus părintele; este perfect sănătoasă.” Când cei ce o ţinuseră i-au dat drumul, părintele i-a propus bolnavei să primească împărtăşania, ceea ce a şi făcut, cu calm şi evlavie. Mai târziu, cineva dintre cei ce fuseseră de faţă l-a întrebat pe părinte dacă se vor mai repeta crizele. Părintele a răspuns: „Nu se vor repeta. S-a vindecat.”
De la un anume V. I. Popov, care descrie călătoria făcută în anul 1890, împreună cu părintele Ioan, de la Arhanghelsk la Moscova, aflăm că, după ce s-au oprit pentru puţin timp într-un loc, când erau gata de plecare, cu caii înhămaţi, au apărut doi ţărani care aduceau pe sus o femeie, cu ochii holbaţi, care opunea rezistenţă. I se citea pe faţă o tulburare de nedescris. Au târât-o cu mare greutate până la locul unde se afla părintele Ioan, iar acolo a început să latre. Părintele Ioan şi-a pus mâna stângă pe capul ei, iar cu dreapta îi făcea semnul crucii, spunând rugăciunea „Să învie Dumnezeu şi să se risipească vrăjmaşii Lui!” Totuşi femeia lătra din ce în ce mai tare. „Toţi stăteam mai mult morţi decât vii… Părintele părea căzut într-o stare de teribilă transă. I se citea pe faţă o voinţă de neclintit. Fruntea i se acoperise de broboane de sudoare. Simţeam că se poartă o crâncenă luptă nevăzută. Răcnetele au prins a se domoli. Bolnava a respirat adânc. Dintr-odată şi-a venit în fire, într-o clipă faţa i s-a luminat, a căzut în genunchi cu lacrimi de bucurie la picioarele vindecătorului, făcându-şi cruce şi dând laudă lui Dumnezeu. Am aflat că femeia suferea de şapte ani.”
Autorul acestei relatări l-a întrebat mai târziu pe părintele Ioan: „Din ce cauză influenţa demonilor se vădeşte mai cu seamă la «prostime», la oamenii de rând?” „Din îngăduinţa lui Dumnezeu – i-a răspuns – şi poate avea un anumit rol în punerea la încercare a credinţei şi evlaviei poporului nostru; diavolul se arată foarte interesat de oameni cu concepţii religioase; în cazul oamenilor culţi, care de cele mai multe ori nici nu recunosc acţiunea întunecatelor forţe demonice, o asemenea intervenţie n-ar avea nici un rost, fiindcă oricum ei (necredincioşii) sunt în mâinile diavolului.”
3. Cazurile de vindecare a nevăzătorilor se deosebesc de celelalte prin faptul că părintele Ioan le săvârşea folosind apa sfinţită. Arhiepiscopul Serafim (Boguceavski) relatează, bazându-se pe o mărturie a unor ţărani (Ivanovii), că o rudă a acestora a fost adusă la gara Golut, pe unde trebuia să treacă trenul părintelui Ioan, care acceptase în prealabil să o vadă. Părintele i-a spus bolnavei să-şi scoată pansamentele de pe ochi, apoi a făcut o sfeştanie de sfinţire a apei, după care a înmuiat un prosop în apa sfinţită, ştergându-i de trei ori ochii nevăzătoarei. Aceasta a început să strige dintr-odată: „Văd, văd!”, aruncându-se la picioarele părintelui Ioan şi începând să i le sărute. I-au imitat gestul şi ceilalţi membri ai familiei bolnavei, nebuni de bucurie. A trebuit să intervină jandarmii să-i împrăştie.
Un ofiţer în rezervă, A. Snegur, fost colonel de stat-major, povesteşte că în 1870, pe când avea şase ani, mergând cu trenul şi aplecându-se peste fereastra deschisă a vagonului, i-a intrat în ochi praf de cărbune de la locomotivă, vătămându-i mai întâi un ochi, apoi şi pe celălalt. Profesorii Belliarminov şi Tihomirov împreună cu doctorul Mohr sperau să-i salveze, printr-o operaţie complicată, ochiul stâng, cel ce nu suferise arsura. În ajunul proiectatei operaţii, plimbându-se prin parcul Şuvalovskii, copilul bolnav şi tatăl acestuia au întâlnit câteva persoane care îl însoţeau pe un preot. Acesta, despărţindu-se de grup, s-a apropiat, interesându-se de boala copilului. Aflând despre ce este vorba, preotul, cu o mişcare energică, neaşteptată, a rupt pansamentele de pe ochii bolnavului, spunând: „Nu-i nimic! Se va face bine!” „Atunci, continuă povestitorul, mi-a apărut înainte un preot firav, mic de statură, care se grăbea să ajungă din urmă grupul (până atunci nu văzusem nimic). Vederea mi s-a limpezit; aveam să rămân aşa până la sfârşitul vieţii.” Mai târziu a aflat că preotul acela fusese părintele Ioan şi de atunci încrederea familiei în el, inclusiv a capului familiei, care era luteran, avea să nu cunoască margini.
Există informaţii şi despre alte multe cazuri de vindecare a nevăzătorilor sau a celor ce sufereau de boli de ochi. Dintre acestea se remarcă cea care aparţine unui muzician, foarte cunoscut la vremea sa, Agrenev Slavianski, despre vindecarea unui tânăr cobzar orb. Acesta cânta şi în corul său, fiind cunoscut şi în calitate de cântăreţ de vechi cântece cu conţinut religios. Cu binecuvântarea părintelui Ioan, Agrenev urma să dea un concert la Kronstadt în folosul familiilor marinarilor de pe vasul militar „Rusalka”, care îşi pierduseră viaţa într-un naufragiu. Părintele îşi exprimase dorinţa să asculte faimosul cor, care urma să dea răspunsurile la Liturghie. I-a plăcut foarte mult cum s-a prezentat corul, pe care l-a invitat să mai participe o dată la Liturghie, când s-a şi produs vindecarea minunată. „După slujbă, relatează Agrenev, l-am invitat pe părinte să vină să-mi binecuvânteze familia şi pe corişti. După un Te-Deum şi o slujbă de sfinţire a apei ne-am apropiat unul câte unul, să sărutăm crucea. L-am dus şi pe orbul Ivan. «De câtă vreme nu vezi?», l-a întrebat părintele. «Din copilărie. Am avut scrofuloză şi n-am mai văzut.» «Nu-i nimic, a răspuns părintele, zâmbind; şi eu am fost bolnav de scrofuloză şi nu aud bine. Hai să ne rugăm împreună Domnului.» Spunând aceste cuvinte a luat cu o lingură apa sfinţită din castron, şi-a turnat-o în palmă, spălându-i de trei ori ochii lui Ivan, apoi l-a mângâiat, l-a blagoslovit spunându-i: «Domnul se va milostivi de tine; du-te cu Dumnezeu!» Seara am dat un concert. Înainte de începerea concertului a intrat în cabina mea un băiat, căruia i-l dădusem în grijă pe orb, exclamând: «Vede, vede! Ivan vede!» «Cum aşa? Adu-l încoace?» A venit Ivan: «Da, stăpâne, văd! dar cam aşa, prin ceaţă…» Nu mai încăpea nici o îndoială. Ivan stătea înaintea mea, cu ochii deschişi, zâmbind bucuros. Acum vede bine de tot, nu are nevoie de ajutor. Dintr-un ins copleşit de tristeţe, cu capul în jos şi cu ochii închişi, Ivan s-a transformat într-un tânăr vesel, vorbăreţ, nu-şi mai ţine capul plecat, a început să cânte cântece mai vesele.”
4. Există numeroase mărturii şi despre darul înainte-vederii pe care îl vădea uneori părintele Ioan. Unii se referă la faptul că le zicea pe nume unor oameni pe care nu-i cunoştea sau că altora, întâlniţi ocazional, le prevestea viitorul; unora le prezicea direct sau indirect apropierea sfârşitului; în fine, putea să denunţe relele intenţii şi manifestările de neîncredere ale altora faţă de sine însuşi, fără să-i fi fost aduse la cunoştinţă. Cei familiarizaţi cu experienţa unor persoane cu o intensă viaţă religioasă nu se vor mira de aceste relatări. Istoria „stareţilor” (bătrânilor „îmbunătăţiţi”) din Rusia cunoaşte numeroase asemenea exemple, pe care le întâlnim în viaţa multor sfinţi ortodocşi. Chiar dacă în unele cazuri ar putea fi vorba de nişte coincidenţe, admiratorii părintelui Ioan le considerau întotdeauna fenomene de premoniţie, înseşi aceste interpretări vădind forţa duhovnicească ale celui căruia i se atribuie. Este adevărat că şarlatanii şi falşii profeţi ajung să trezească un anumit interes şi pot să determine admiraţia unora, dar aceste cazuri nu aduc nici un folos duhovnicesc şi nici nu pătrund în straturile profunde ale sufletului şi ale existenţei, în genere.
Dimpotrivă, o „înainte-vedere” reală sau doar pusă pe seama unor oameni cum a fost părintele Ioan nu trece fără a lăsa urme adânci, binecuvântate, în sufletul celor care s-au aflat de faţă la petrecerea ei. De pildă, ori de câte ori prevedea sfârşitul iminent al cuiva, părintele Ioan se străduia să-l împărtăşească pe cel pe care îl „vedea” ameninţat de primejdia de moarte. Când îi înmâna cuiva pe neaşteptate o importantă sumă de bani o făcea cu convingerea că îl va salva pe omul acela dintr-o situaţie disperată, fără ieşire. Iar denunţarea scepticismului celor ce nu aveau încredere în el avea drept urmări trezirea şi consolidarea adevăratei credinţe în cei care până atunci dăduseră dovadă de puţină credinţă sau chiar de necredinţă.
Darul „înainte-vederii”, asemenea altor manifestări supranaturale, cum ar fi facerea de minuni la sfinţi şi la drepţii lui Dumnezeu, reprezintă, în ultimă instanţă, dovada faptului că în ei este prezentă şi „lucrează” Iubirea dumnezeiască. Pentru a înţelege acest lucru este de ajuns să ne amintim că şi în iubirea pământească există, într-o anumită măsură, o răsfrângere a iubirii cereşti şi se manifestă uneori o „înainte-vedere”. Ştim cu toţii că o persoană care iubeşte cu sinceritate este în stare „să ghicească” dorinţele sau gândurile persoanei iubite.
Din numeroasele exemple de „înainte-vedere” rămase de la părintele Ioan ne vom opri la câteva. Astfel, episcopul Ioan Pecerski, într-o comunicare publică făcută la Belgrad, a relatat că profesorul A. I. Alexandrov, care asistase la o sfeştanie celebrată de părintele Ioan într-o casă particulară din Kazan, s-a retras după terminarea slujbei într-o încăpere alăturată. Când cei ce asistaseră la slujbă s-au dus să sărute crucea, părintele Ioan, întorcându-se către camera în spatele căreia se afla Alexandrov, care lăsase uşa întredeschisă, a întrebat cu glas tare: „Dar profesorul de ce nu vine?”. Când acesta şi-a făcut apariţia a continuat: „Ce se întâmplă, vă este frică de cruce? Băgaţi de seamă că n-o să treacă mult timp şi o să daţi dumneavoastră crucea la sărutat!” Curând, profesorul avea să se despartă de soţie, care îl părăsise, şi apoi s-a călugărit. A devenit rectorul Academiei Teologice din Kazan şi chiar episcop. De atunci a început să aibă încredere în părintele Ioan, iar după ce a ajuns episcop s-a îmbolnăvit de o boală gravă şi i-a trimis o scrisoare părintelui Ioan ca să se roage pentru sănătatea lui. Îndată după ce a primit răspuns, s-a însănătoşit.
Un caz asemănător a fost prezentat cu aceeaşi ocazie într-o comunicare a protoiereului Feodor Sinkievici. Odată, fiind invitat să oficieze o sfeştanie într-o casă, părintele Ioan şi-a făcut precipitat apariţia, nu s-a salutat cu nimeni şi s-a dus „glonţ”, deşi nu cunoştea casa, în camera în care se ascunsese o femeie necredincioasă care nu voia să asiste la sfeştanie. Părintele Ioan i-a vorbit până când a adus-o la credinţă şi numai după aceea a ţinut slujba.
Autorul acestei cărţi este în posesia unei scrisori în care o persoană demnă de toată încrederea îi scrie că, fiind student, a nimerit din întâmplare la nişte prieteni în a căror casă părintele Ioan tocmai urma să săvârşească o sfeştanie. Fiindu-i jenă să participe alături de cei aflaţi de faţă, s-a retras într-o cameră unde nu putea fi descoperit. De îndată ce a venit, părintele Ioan, înainte de a începe să slujească, s-a dus la el, invitându-l să ia parte la slujbă.
Cazurile de premoniţie la care ne-am referit mai sus şi altele care vor mai fi fost ar putea să pară, la prima vedere, întâmplătoare sau lipsite de importanţă. În realitate, ele ar putea demonstra însemnătatea unei unanimităţi în biserică, a unei comuniuni în „sobornicitate”, care trebuie să se vădească în primul rând într-o comuniune în rugăciune. Ştim că părintele Ioan era conştient de necesitatea unei asemenea coeziuni, pentru care milita cu ardoare, suferind ori de câte ori era nesocotită; poate că tocmai aceasta va fi fost cauza acelor premoniţii.
5. În aceeaşi scrisoare, în afara mărturiei de mai sus există şi unele aprecieri critice la adresa unor manifestări ale părintelui Ioan împărtăşite de mulţi alţi credincioşi evlavioşi. „Părintele Ioan – scrie autorul scrisorii respective – rostea rugăciunile şi ecfonisele aproape în şoaptă, încât era foarte greu să-ţi dai seama ce spune. Era evident că se ruga tot timpul, dar, deşi rugăciunea era comună, părea că fiecare ne reprezentam doar pe noi înşine.”
Dacă comparăm aceste afirmaţii cu multe altele potrivit cărora, dimpotrivă, părintele Ioan ajungea uneori să rostească rugăciunile pe un ton excesiv de acut, ceea ce de asemenea stârnea nemulţumiri, am putea ajunge la următoarea concluzie: în primul rând, că nici măcar oamenii evlavioşi nu sunt în stare să vadă sensul duhovnicesc, dincolo de anumite forme care pot să le displacă şi, în al doilea rând, că ar fi deosebit de periculos dacă modul specific de a sluji al părintelui Ioan ar fi luat drept model şi de alţii. Cel mai bine ar fi dacă majoritatea slujitorilor altarului s-ar ţine de citirea şi de cântarea bisericească aşa cum au fost consacrate de o tradiţie multiseculară, adică fără patos, dar şi fără tărăgănare, desluşit şi cu pătrundere.
Scrierile nepărtinitoare despre părintele Ioan, unicele vrednice de a-i perpetua memoria, fie şi cu riscul că la prima vedere ele ar putea să arunce o umbră peste măreaţa sa statură duhovnicească, nu pot face abstracţie de faptul că nu toate rugăciunile făcute pentru însănătoşirea bolnavilor au avut un rezultat pozitiv. Au fost cazuri când aşa ceva nu s-a întâmplat.
Un autor anonim, dar dispus să privească lucrurile la rece, fără parti-pris-uri, scria într-o carte apărută încă din 1893 (Viaţa şi lucrarea părintelui Ioan Serghiev de Kronstadt): „Am da dovadă de superficialitate dacă am crede că orice bolnav aflat într-o situaţie critică, dacă ajunge să se adreseze părintelui Ioan, rugându-l să se roage pentru el, se va vindeca numaidecât. Ar fi ca şi cum te-ai adresa, la nevoie, unei clinici, sau aşa cum apelează unii la tot soiul de vraci şi şarlatani. Cunoaştem sute de cazuri în care rugăciunile părintelui Ioan i-au salvat pe bolnavi, i-au ajutat pe muribunzi, dar cunoaştem mii de cazuri când unii i-au scris sau s-au dus să-l caute la întâmplare şi nu s-au ales cu nici un ajutor. «Rugaţi-vă, Domnul vă va ajuta după credinţa voastră», obişnuia să spună părintele Ioan, iar rugăciunile le făcea tocmai în acest sens. E limpede că dacă recurgi la rugăciune «din întâmplare» sau ca la firul de pai de care se agaţă un înecat, nu ai de ce să aştepţi un ajutor de la părintele Ioan. Cei, nu din cale-afară de mulţi, care îşi găseau la părintele Ioan o însănătoşire fizică sau morală, erau fie oameni evlavioşi, fie unii care ajungeau să trăiască o clipă de neabătută şi nezdruncinată credinţă în posibilitatea unei manifestări a puterii lui Dumnezeu, în urma rugăciunilor unor oameni tari în credinţă şi cu o viaţă cucernică”.
Necunoscute sunt căile Domnului şi de aceea opinia pe care am prezentat-o nu epuizează toate interpretările posibile. Chiar dacă admitem că motivele pentru care unele vindecări nu s-au produs pot fi puse pe seama părintelui Ioan, nici măcar asta nu-i poate diminua faima de rugător-taumaturg. Fiindcă nici sfinţii nu sunt fără de păcat şi de aceea nu pot fi întotdeauna şi în egală măsură propagatori ai harului dumnezeiesc. În scrisoarea de care am amintit mai sus, primită de autorul acestei cărţi, după ce este descrisă capacitatea de premoniţie a părintelui Ioan se relatează cum acesta după sfeştanie a cerut un prosop curat cu care a şters ochii unei fetiţe care suferea de un strabism congenital (era fiica unui anume Karţev, inspector la un liceu de fete de pe insula Vasilevskaia). Nu s-a produs nici o vindecare, ceea ce pe unii i-a dezamăgit, făcându-i să pună la îndoială calităţile de taumaturg ale părintelui. Au fost şi alte cazuri care au ajuns la cunoştinta autorului acestei cărţi pe cale orală şi care pot fi explicate într-un fel sau altul.
6. În opoziţie cu ceea ce tocmai am spus (ceea ce nu schimbă consideraţia autorului faţă de părintele Ioan) nu putem să nu amintim şi acele relatări de o cu totul altă natură despre contestatarii părintelui, care nu credeau în puterea rugăciunii şi în special care erau dispuşi să o ia în derâdere şi care au ajuns să se facă de ruşine.
În multe scrieri consacrate părintelui Ioan sunt amintiţi doi studenţi care l-ar fi rugat pe părintele să se roage pentru sănătatea unui coleg, care de fapt nu suferea de nici o boală, ci se prefăcea bolnav. După vizita pe care i-a făcut-o părintele Ioan, simulantul a paralizat şi nu s-a putut face bine decât după ce toţi trei au făcut dovadă de sinceră pocăinţă.
Cazul este relatat în mai multe cărţi apărute încă din timpul vieţii părintelui, care l-ar fi contestat cu siguranţă dacă n-ar fi fost adevărat.
7. Tot în categoria vindecărilor trebuie trecute şi cazurile de tratare a alcoolismului, precum şi de renaştere duhovnicească a unor oameni care sufereau de tare morale. Am dat câteva exemple în primele capitole ale acestei cărţi. Ar mai trebui să adăugăm că părintele Ioan nu înceta să-i îndemne pe alcoolicii învederaţi să se împărtăşească, dar nu-i lăsa să se apropie de Sfântul Potir decât după o pregătire îndelungată. Avea o rugăciune specială pentru izbăvirea de acest viciu, pe care o citea celor ce voiau să renunţe la alcool. Pentru început, pe unii alcoolici îi trimitea la Casa Dragostei de Muncă. Au fost cazuri când unora dintre ei le-a acordat o mare încredere, aceştia ajungând să ocupe poziţii importante. Interesant e faptul că părintele Ioan nu le impunea alcoolicilor să renunţe cu desăvârşire la băuturile spirtoase.
Există multe relatări despre „dezalcoolizări” obţinute cu ajutorul părintelui Ioan, precum şi de oameni care au renăscut duhovniceşte cu sprijinul său. În multe lucrări apărute este relatată povestea unui bărbat, numit convenţional Piotr Ivanovici, individ orgolios şi brutal, care a trimis după părintele Ioan într-un moment când soţia îi era pe moarte. Ce fel de om era în ce priveşte formaţia sa duhovnicească se poate vedea după cum se exprimase: „Las’ să se roage, fiindcă, oricum, nevastă-mea o să moară, dar dacă se face bine mă fac şi eu credincios”. Părintele i-a răspuns: „La dumneata eu n-am ce să caut”. După ce i-a murit soţia, Piotr Ivanovici, care nu-şi mai găsea locul, s-a decis să se ducă la părintele Ioan, care nu i-a dat dezlegare de păcate, dar i-a citit totuşi o rugăciune. Starea sufletească a lui Piotr Ivanovici a prins a se limpezi. A insistat să mai fie primit de părintele Ioan, care i-ar fi spus, cu blândeţe: „Poţi să vii la mine şi în fiecare zi, dacă vrei”. În cele din urmă, peste un timp, s-a învrednicit de Sfânta Împărtăşanie. Piotr Ivanovici s-a schimbat cu desăvârşire, s-a hotărât să înceapă o nouă viaţă, întemeiată în principal pe ajutorarea aproapelui. S-a pensionat, consacrându-se educaţiei băiatului şi celor două fete, operelor de binefacere, vieţii bisericeşti, împărtăşindu-se în fiecare lună. Unii dintre vechii săi prieteni au început să-l acuze de bigotism şi făţărnicie, fără a înceta să-i ceară ajutor la nevoie, ştiind că Piotr Ivanovici nu refuza pe nimeni.
8. În limba rusă cuvântul „ciudesnâi” are un dublu înţeles: pe de o parte, desemnează ceva care nu poate fi explicat pe baza legilor naturii, ci prin intervenţia unor puteri supranaturale, adică „minunat”; pe de altă parte, „ciudesnâi” înseamnă şi „frumosul” la superlativ.
În cazul de faţă, posibilitatea de a numi cu acelaşi cuvânt două noţiuni (omonimia) atestă geniul limbii ruse, pentru că se dezvăluie astfel un adevăr profund, pe care îl vom înţelege dacă vom fi dispuşi să recunoaştem această dublă semnificaţie a cuvântului în minunatele evenimente evanghelice şi ale istoriei bisericeşti.
Izgonirea demonilor, vindecarea bolnavilor, învierea morţilor, renaşterea sufletelor omeneşti, toate acestea sunt „ciudesnâi” în ambele sensuri ale cuvântului – „minunate” şi „foarte frumoase”, în acelaşi timp. Sunt evenimente în care se manifestă, pe de o parte, acţiunea supranaturală a puterii dumnezeieşti, iar pe de altă parte, supremul triumf al frumuseţii, al raţiunii împotriva absurdului, al luminii împotriva tenebrelor, al vieţii împotriva morţii, a imperisabilului împotriva perisabilului, a iubirii împotriva urii.
Firesc este ca sufletul creştin al poporului rus, căruia îi este scumpă răsfrângerea luminii cereşti asupra întunericului „lumii acesteia”, să fi tins spre cei pe care i-a considerat făcători de minuni. La rândul său, părintele Ioan de Kronstadt, care s-a numărat printre aceştia, a iubit poporul rus fără să ţină seama de bezna în care zăcea, tocmai pentru această aspiraţie a sa spre acea lumină care era ea însăşi un miracol.
În această minunată atracţie către minune există ceva ca o eternă copilărie, dar şi ceva etern uman. Iubind copiii, părintele Ioan nu putea să nu-şi iubească şi poporul său, cu păcatele sale, cu teribilele sale realităţi, dar şi cu naivitatea sa copilărească.
Probabil că tocmai de aceea, trăind laolaltă cu poporul său, care îl făcea deseori să sufere, suferea, la rându-i, împreună cu el, dar în acelaşi timp sorbea puteri proaspete din puterea sufletului poporului său.
Acolo unde există setea de minune, cea care este în ultimă instanţă setea de sublim şi de perfecţiune, absolut totul, până la lucrurile cele mai simple şi comune, devine minune, iar minunile se săvârşesc mai lesne ca oriunde...