Secerisul vietii. Marturii despre moarte


Prezentarea cărții
  • AUTOR:
  • 11 x 20 cm
    106 p.

    In romaneste de Boris Buzila

    Urmeaza-ma, cititorule, pe tarâmul unor experiente duhovnicesti care nu sunt ale mele, ci ale celor ce le-au vazut, le-au trait si pot depune marturie despre multe lucruri care tin de ceea ce vorbim noi acum. De fapt, am putea spune ca ne aflam în domeniul unei stiinte, al unei forme de cunoastere, desi putini sunt cei ce o cunosc si o recunosc ca atare. Sa ne apropiem de acei dintre fratii nostri, ca mine si ca tine, peste care a trecut suflarea grozava a mortii, unde s-a savârsit, într-o tainica tacere, maretul mister al trecerii din viata vremelnica în viata vesnica. Vino cu mine, cât timp mai suntem vii amândoi. Vino macar din curiozitate. (Serghei Nilus)

    CUPRINS
    Cuvânt către cititor
    Fericita moarte a unui călugăr
    Fericita moarte a unui mirean
    Moartea păcătosului pocăit
    Cumplită este moartea păcătosului
    Tot despre ce am vorbit până acum

    MOARTEA PĂCĂTOSULUI POCĂIT
    Aşa cum sufletul, despuiat de îmbrăcămintea sa stricăcioasă, poate colinda liber în timp şi în spaţiu, nici mintea nu cunoaşte oprelişti. De pe meleagurile natale, unde mi‑am petrecut copilăria şi adolescenţa, unde m‑am legănat în dulci iluzii şi de unde, mai târziu, brutala realitate şi gândirea matură aveau să spulbere fragilele himere ale copilăriei, entuziasmul adolescenţei, elanul tinereţii, gândul îmi zbura slobod către alte ţinuturi, sub un alt cer, din stepele Sudului către pădurile şi lacurile posomorâtului Nord. Dacă crezi că nu te vei plictisi, urmează‑mă, iubite cititorule!
    Ai putut vedea, cu ochii minţii cum s‑au înălţat către „al treilea cer” doi drepţi, două suflete de creştin curate, dintre care unul, din voinţa lui Dumnezeu, fusese conştient de locul şi menirea sa pe pământ, plecând la Domnul după săvârşirea multor nevoinţe şi fapte de binefacere, trăindu‑şi viaţa deplin până la o vârstă la care nu tuturor muritorilor le este dat să ajungă (semnificativă coincidenţă: părintele Meletie a pus început vieţii sale călugăreşti la Schitul „Sfântul Ioan Botezătorul” din Pustia Optinei, iar început vieţii veşnice într‑o biserică cu acelaşi hram. Iată cum „potriveşte” Dumnezeu lucrurile!). Celălalt nu a avut parte de o asemenea şansă. După un foarte scurt timp de pregătire pentru viaţa veşnică s‑a bucurat de o grabnică chemare la locaşurile Părintelui luminii celei neapropiate, lumina a tot adevărul şi a toată bucuria. Necunoscute sunt căile Domnului spre mântuire!
    Când a dat Dumnezeu ca după aproape douăzeci de ani de activitate în ţinutul meu de baştină să mă mut, mai întâi la Petersburg, apoi pe binecuvântatele meleaguri ale Novgorodului, în patriarhalul, paşnicul orăşel Valdai, locuit de oameni cu frica lui Dumnezeu, unde până nu demult mai puteau fi întâlnite faimoasele troici cu zurgălăi, cântate de poeţi, meleaguri pe care, vai, calea ferată a început să le sluţească, ne‑a fost dat – mie şi soţiei – să ne întâlnim şi să ne apropiem, creştineşte, de unul dintre preoţii locului care avea să ne devină părinte duhovnicesc. Odată, ducându‑se soţia mea la el să se spovedească, avea să‑i spună, nu‑mi dau seama de ce şi în ce context:
    „Ştiţi că şi în vremea noastră sunt oameni care ajung să‑şi vadă îngerul păzitor?”
    Părintele s‑a mulţumit să spună doar atât, n‑a mai dat alte detalii, de aceea am decis ca, de îndată ce îl voi întâlni, să‑l determin să revină la această afirmaţie. Iată ce am notat ulterior în jurnalul meu:
    „Astăzi (25 aprilie 1907) i‑am amintit părintelui de ceea ce‑i spusese soţiei când se dusese la spovedit, întrebându‑l direct:
    – Părinte, ceea ce i‑aţi spus soţiei mele în timpul spovedaniei se referea cumva la vreunul dintre fiii dumneavoastră duhovniceşti căruia i s‑ar fi arătat îngerul păzitor?
    – Da, mi‑a răspuns, aşa a fost, am aflat asta din ceea ce mi‑a mărturisit un enoriaş şi, după cum ştiţi, ceea ce se spune la spovedanie rămâne o taină.
    Nu m‑am dat bătut, am insistat.
    – Enoriaşul acela mai e în viaţă?
    – Nu, a murit.
    – Dacă a murit, am zis, de ce să nu ne spuneţi cum a fost, ţinând seamă de faptul că ce vom afla de la sfinţia ta ne‑ar putea fi de folos nouă, păcătoşilor?
    Părintele a rămas pe gânduri, apoi mi‑a spus:
    – Pe vremea când eram preot într‑un sat aveam un enoriaş pe care îl chema Dimitri. Trecea drept un om cu o viaţă dezordonată, ca om şi creştin: hoţ, spurcat la gură, beţiv, desfrânat, într‑un cuvânt, cel din urmă dintre cei din urmă. A dus‑o aşa multă vreme, fără să dea nici cel mai mic semn de îndreptare. S‑a întâmplat odată să se pregătească să meargă în câmp la arat. A dat să iasă din casă şi, dintr‑odată s‑a pomenit că îi arde cineva o scatoalcă zdravănă peste ceafă, dar aşa de tare, că a căzut izbindu‑se cu faţa de pământ şi umplându‑se de sânge. Nu se vedea nimeni, iar Dimitri nu apucase să bea; era treaz. Întâmplarea aceasta l‑a mirat şi l‑a speriat teribil.
    – Am ajuns la câmp – avea să povestească Dimitri – cu faţa plină de sânge. M‑am dus la râu, m‑am spălat, dar n‑am fost în stare să mă apuc de lucru. Mă tot întrebam ce‑a putut să mi se întâmple. M‑am aşezat pe marginea hatului, m‑au năpădit gândurile, am început să mă întreb ce‑a însemnat viaţa mea ticăloasă. Stând şi cugetând aşa, am luat hotărârea să rup cu trecutul meu păcătos şi să încep o viaţă nouă, creştinească, urmând poruncile lui Dumnezeu. Am îngenuncheat acolo, pe arătură, am plâns, m‑am închinat şi am rostit cu glas tare, ca şi când m‑aş fi aflat înaintea lui Dumnezeu: «Mă leg, Doamne, în numele Tău, să nu mai păcătuiesc!» De atunci am devenit alt om, am lăsat în urmă toate cele vechi, n‑am mai furat, m‑am lăsat de beţie, n‑am mai înjurat, nu m‑am mai ţinut după femei…
    – Să înţeleg, Dimitri, l‑am întrebat, că de atunci încolo ispitele te‑au ocolit?
    – Ba bine că nu, părinte. Am avut destule, mă trăgeau spre trecut, dar Dumnezeu m‑a ajutat să mă înfrânez. Odată era zi de hram şi de iarmaroc în satul vecin. Am vrut să mă duc şi eu acolo. Mergând pe şosea, peste ce credeţi că am dat? Peste un portofel burduşit cu bani. L‑am ridicat fără să stau pe gânduri şi l‑am îndesat în buzunar. Rublele n‑am ajuns să le număr, mă cuprinsese frica, mă temeam să nu mă vadă careva. N‑am văzut decât că erau foarte multe hârtii şi monede. Mergeam, având la mine portofelul, zicându‑mi că nu voi da nimănui averea care îmi picase din senin şi care mi se cuvenea, chiar dacă îmi va ieşi în cale păgubaşul. Dintr‑odată – na! – m‑am împiedicat, am căzut, deşi eram treaz, nu băusem nimic, izbindu‑mă cu faţa de pietrişul şoselei. Am dat să mă ridic şi, ce văd: în mijlocul drumului, unde n‑ar fi trebuit, se afla un ditamai pietroi; mă împiedicasem de el. Am tras o sudalmă grozavă şi în clipa aceea am auzit deasupra capului ceva ca un foşnet puternic sau, mai degrabă, ca un fâlfâit de aripi de pasăre uriaşă. Mi‑am aruncat privirea în sus: faţă către faţă, în aer, stătea un înger cu aripile desfăcute, care mi‑a vorbit cu mânie în glas: „Dimitri, unde îţi este jurământul pe care ţi l‑ai dat înaintea lui Dumnezeu?! Eram şi eu de faţă, te‑am auzit când ţi l‑ai dat pe arătură, când te rugai, te‑am văzut şi pe marginea hatului… Pesemne că te‑ai întors la vechile năravuri…
    Tremuram din toate mădularele, dar m‑am sumeţit, răstindu‑mă la el:
    – Tu cine eşti? Diavol din iad sau înger din cer?
    – Sunt dintre cei de sus, nu dintre cei de jos, mi‑a răspuns îngerul, făcându‑se nevăzut. Nu mi‑am venit în fire îndată, dar când m‑am dezmeticit, am scos portofelul din buzunar, dând cu el de‑a azvârlita. Nu mi‑am mai continuat drumul, m‑am întors acasă, cugetând la cele ce mi s‑au întâmplat.
    – Asta mi‑a povestit Dimitri la spovedanie, a conchis părintele. Să‑ţi spun ce‑a fost mai departe: Despre Dimitri au început să se audă lucruri bune, de care se mirau toţi cei ce îl cunoscuseră mai înainte. Se schimbase cu totul în bine. Au trecut vreo zece ani de la apariţia îngerului şi Dimitri şi‑a respectat cu sfinţenie jurământul. În al unsprezecelea an m‑am pomenit la uşă cu nişte consăteni de‑ai lui Dimitri.
    – Părinte, Dimitri s‑a îmbolnăvit, vrea să veniţi să‑l cuminecaţi.
    M‑am dus într‑un suflet. Am intrat în izba lui Dimitri. Zăcea în pat, cu ochii închişi. L‑am strigat pe nume. Fără să‑mi dau seama, Dimitri a sărit pe neaşteptate din pat, s‑a apropiat de mine şi a început să dea din mâini. M‑am speriat, m‑am tras câţiva paşi înapoi, aveam la mine Sfintele Daruri şi mă temeam să nu‑mi scape.
    – Ce ţi‑a venit, omule? Nu vezi că am venit cu Sfintele Daruri? Puteau să‑mi scape din mâini.
    – Părinte!, a exclamat Dimitri tremurând de emoţie, chiar acum, în clipa asta, în faţa sfinţiei tale mi‑am văzut îngerul păzitor. Mi‑a spus să mă pregătesc, că voi muri la noapte.
    – Cum arăta?
    – Într‑o lumină orbitoare, mi‑a răspuns Dimitri, în extaz.
    – L‑ai întrebat dacă Dumnezeu ţi‑a iertat păcatele?
    – Dumnezeu iartă, iar duhovnicul dezleagă, mi‑a răspuns Dimitri gâfâind; ce vei dezlega aici dezlegat va fi şi dincolo…
    Am început spovada. L‑am împărtăşit pe Dimitri; poate greşesc, dar nu mi s‑a părut chiar aşa de bolnav. Nu era nici bătrân, era încă un om în putere. Am plecat convins că se va face bine. Cât priveşte îngerul, nu ştiam ce să cred… Dar Dimitri n‑a mai apucat zorile, a murit în noaptea aceea.
    Iată ce mi‑a povestit acel bun părinte duhovnicesc de la biserica din vechiul, patriarhalul ţinut al Valdaiului…